Luna august reprezintă un moment fast în existența Asociației Nevăzătorilor din România, pentru că la 1 august 1906 are loc înființarea primei instituții nonguvernamentale destinate deficienților de vedere din țara noastră, iar la 3-4 august 1956 s-a desfășurat primul congres sau conferință prin care s-a oficializat, la nivel central, actuala formă de organizare a acestei instituții.

ÃŽntemeierea și organizarea uneia dintre cele mai vechi instituții ale societății civile românești din 1906 se datorează primei regine a României, Elisabeta, sprijinită și de regele Carol I, regina fiind cunoscută ca poetă cu numele de Carmen Sylva. Prin insistentele eforturi ale reginei se fondează Societatea Orbilor „Vatra Luminoasă” cu 70 de filiale în țară, având ca scopuri principale accesul nevăzătorilor la învățătură și muncă, ceea ce le-ar asigura o viață demnă și independentă. Regina a acordat un sprijin deosebit acestei organizații, fiind opera de caritate la care ținea cel mai mult. Prin intermediul acestei societăți, se constituie un complex școlar și de asistență socială, cunoscut sub numele de „Vatra Luminoasă”, cuprinzând o școală primară, ateliere-școală, o tipografie braille și o bibliotecă, toate acestea fiind premiere naționale. De aceea, se cuvine, în acest an, să omagiem personalitatea strălucită a reginei Elisabeta și toate acțiunile ANR, în special cele culturale, se află sub auspiciile acestei aniversări.

După moartea reginei și odată cu intrarea României în primul război mondial, activitatea Azilului „Vatra Luminoasă” nu mai cunoaște performanțele din perioada anterioară, implicându-se mai mult în învățământ și în anumite acte de binefacere, fără a rezolva problemele majore ale nevăzătorilor.

O etapă nouă în evoluția organizației naționale a nevăzătorilor începe în 1956, când este reînființată această organizație cu denumirea de Asociația Orbilor din R.P.R., fără însă a se putea afirma continuitatea cu vechea instituție, fondată de regina Elisabeta. Până la conferința din 3-4 august 1956 s-a desfășurat o perioadă de pregătire constând în realizarea, în țară, a șase filiale (printre primele fiind și cea din Cluj) și a cincisprezece grupe. Este obiectivul major pe care Ministerul Prevederilor Sociale îl fixează, prin ordinul cu numărul 22675 din 20 decembrie 1954, unei comisii de înființare și de organizare a asociației, alcătuită din Ion Tănăsescu președinte, Nicolae Ionescu locțiitor (dumnealui fiind singurul supraviețuitor din această comisie, căruia trebuie să îi exprimăm profunda noastră recunoștință atât pentru acest act istoric, cât și pentru neprețuitele informații pe care le utilizăm astăzi) și două persoane văzătoare cu funcțiile de secretar general și instructor social. Pe lângă obiectivul de bază, comisia trebuia să mai aibă în vedere:

- obținerea de spații pentru sediile filialelor și ale grupelor mari;

- întocmirea unor evidențe statistice a nevăzătorilor de pe teritoriul filialelor, respectiv, grupelor;

- prelucrarea proiectelor de statut ale asociației;

- desemnarea delegaților pentru prima conferință pe țară a asociației etc.

La primul congres al asociației au participat 50 de delegați, 40 de invitați, precum și reprezentanți din partea organelor de partid, de stat și sindicale, evenimentul fiind bine reflectat de presa vremii. Ordinea de zi a congresului a conținut raportul privind activitatea prezidiului provizoriu de conducere (numit la 20 decembrie 1954), adoptarea actului constitutiv și a statutului asociației, alegerea Consiliului Central și a Comisiei Centrale de Revizie (comisia de cenzori). Din componența Consiliului Central a fost ales un prezidiu format din Ion Tănăsescu (maistru-instructor la atelierul de perii al școlii din Vatra Luminoasă) președinte, Ion Popescu vicepreședinte și Alexandrina Baz secretar general.

Ca orice om translatat dintr-un mediu social într-altul superior, cu o pregătire școlară neadecvată, primul președinte al asociației a stârnit nemulțumirea susținătorilor, dar și a autorităților, printr-o atitudine cam zgomotoasă față de acestea, ceea ce a provocat eliberarea din funcție a lui Ion Tănăsescu la plenara din 21-22 martie 1958 și numirea în această funcție a profesorului Filip Naia. Acesta era, după cum îl caracterizează Radu Sergiu Ruba într-un articol din „Litera noastră” o personalitate deosebită, „de o remarcabilă inteligență, bărbat curajos, calm, capabil să treacă peste momentele foarte grele, atașat cauzei nevăzătorilor și bun diplomat, cu tact și subtilitate în relațiile cu autoritățile”, dar conducerea lui Filip Naia se sfârșește tragic, fiindcă acesta își pierde viața într-un accident de avion, la întoarcerea acasă dintr-o vizită în China (17 octombrie 1958). Tot din articolul lui R. S. Ruba aflăm că, în 1958, viața asociației, dar și a membrilor săi este amenințată de autoritățile comuniste care intenționau să-i adune pe toți nevăzătorii din țară într-un lagăr la Becicherec, în Banat, unde era o uriașă cazarmă, părăsită de trupele sovietice și unde urma să li se „asigure” nevăzătorilor condițiile minimale de viață și de muncă. Norocul a fost că s-au găsit atunci, între liderii regimului, unii care să-și dea seama că lucrurile fuseseră împinse prea departe. Acestui proiect i s-au opus și Ion Tănăsescu, și Filip Naia, președinți ai asociației în acea perioadă, după cum se observă, nu lipsită de mari greutăți.

Moartea tragică și neașteptată a lui Filip Naia a determinat convocarea de urgență a unei plenare extraordinare a Asociației (22 octombrie 1958) cu prilejul căreia, ca președinte, a fost ales Constantin Dumitrescu, profesor la Åžcoala de fete din Buzău, fost ofițer cu studii de drept. El pune în practică un proiect de dezvoltare a asociației, reușind să înființeze filiale în fiecare din cele 16 regiuni, număr neschimbat până în toamna lui 1990. ÃŽn această perioadă, s-au pus la punct, în linii generale, principalele servicii ale asociației, în vigoare până astăzi. O preocupare substanțială a conducerii asociației a fost aceea pentru școlarizarea tinerilor nevăzători și calificarea la locul de muncă a celor tardivi, ei practicând diverse meserii în cadrul cooperativelor meșteșugărești, al policlinicilor și al spitalelor sau în unitățile de fizioterapie sau de recuperare din stațiunile balneare. Totodată, s-au întreprins demersuri pentru obținerea unor facilități menite să creeze condiții mai bune de viață și muncă. Poate fi evidențiată, în acest interval de timp, o bogată și intensă activitate cultural-sportivă, desfășurată de nevăzători la nivelul filialelor sau la nivel central, înființându-se cluburi și biblioteci cu cărți braille, completate apoi cu cele înregistrate pe bandă magnetică, pe casete și, mai recent, pe CD-uri. Se remarcă, de asemenea, constituirea unui mare număr de formații muzicale, în frunte cu atât de cunoscutul ansamblu „Optimiștii”, echipe teatrale, cenacluri literare, prin care deficienții de vedere au avut posibilitatea de a-și manifesta aptitudinile și disponibilitățile creatoare.

Cu toate că în anii ’80 Asociația Nevăzătorilor traversează o perioadă mai dificilă din punct de vedere financiar și organizatoric (la nivel central fiind numai președinți interimari), Revoluția a găsit-o, totuși, cât de cât pusă la punct sub aspect organizatoric. ÃŽn climatul revendicativ din 1990, mulți nevăzători și-au îndreptat revendicările către asociație, în loc să o facă spre autorități, cu manifestații de stradă, creându-se confuzie și derută până la alegerile din acel an, când la cârma instituției este ales energicul și întreprinzătorul Teodor Lepădatu, urmat fiind din 2005 de Radu Sergiu Ruba, cu o nouă viziune asupra existenței și activității ANR și cu proiecte curajoase, dacă nu ar fi să îl amintim decât pe cel care se referă la Centrul de Reabilitare Socială la care trebuie să contribuim, și noi, cu modestele noastre posibilități.

Prof. Ion Podosu