Momente din viaţa şcolii

Necesitatea înfiinţări unei şcoli pentru deficienţi de vedere din Transilvania a decurs din rezultatele recensământului efectuat de autorităţile austro-ungare în 1899 care arăta existenţa a 470 de copii nevăzători, dintre care doar 38 aveau o sumară pregătire şcolară. Iniţiativa înfiinţării şcolii a aparţinut municipalităţii Clujului şi Ministerului Instrucţiunii de la Budapesta, concretizându-se la 15 octombrie 1900, când această instituţie de învăţământ îşi deshide porţile pentru cei aproximativ 10 elevi.

Pentru început, activitatea se desfăşoară într-un local închiriat, situat pe Calea Dorobanţilor, nr. 26. În anul 1903 şcoala se mută într-o clădire proprie construită pe strada Dostoievski, nr. 47, unde va funcţiona până în 1920.

La început are profilul şcolilor de patru ani, cu un an pregătitor, urmărindu-se în paralel formarea priceperilor şi deprinderilor practice în cadrul activităţilor de atelier. În al doilea deceniu de existenţă, şcoala se va încadra în învăţământul general de opt ani, ceea ce determină creşterea efectivului de elevi, precum a diversificării activităţilor instructiv-educative.

Perioada de instabilitate din primele două decenii de existenţă a şcolii – mai ales în ceea ce priveste deţinerea unui local propriu – se va continua şi în primii ani din deceniul al treilea, fapt care se repercutează negativ asupra coerenţei şi eficienţei procesului instructiv-educativ.

În 1920 şcoala este mutată din propriul local, de pe actuala stradă Traian Moşoiu (nr. 47), în clădirea Institutului de Delicvenţi Minori, situat pe strada Fabricii de Zahăr, nr. 51, unde I se repartizează doar şapte camere, spaţiu insuficient, dar şi impropriu pentru obiectivele educative ale unei asemenea instituţii. Numai la un an, în 1921, este mutată din nou, de astă dată în Sâncrai, judeţul Alba, cauzând astfel deteriorarea şi risipirea puţinului inventar de care mai dispunea. Şcoala îşi reia activitatea la 10 decembrie 1921, având un efectiv de 37 de elevi, 3 profesori, un maiestru de muzică şi personalul tehnico-administrativ şi de îngrijire respectivă, dar în condiţii materiale extrem de dificile, deoarece, lipseau manualele braille, aparatura tiflo-tehnică şi materialul didactic necesare procesului de învăţământ. Din cauza lipsei de spaţiu, nu s-a mai putut amenaja nici un atelier pentru formarea priceperilor şi deprinderilor practice, punându-se, în schimb, accentul pe învăţarea muzicii instrumentalee (pianul şi vioara), sub îndrumarea profesorului Alexandru Butaş. În acelaşi an (1921), de la 1 septembrie este numit ca director George Halarevici care, până în 1945, când se pensionează, îşi consacră întreaga activitate educării şi instruirii copiilor cu deficienţe vizuale.

Un eveniment aparte îl constituie înfiinţarea în 1923, pe lângă această şcoală a unei tipografii Braille, dotată cu aparatură modernă pentru acele timpuri, ceea ce a contribuit substanţial procesului de învăţământ. Tot din acest an, instituţia va şcolariza numai băieţi nevăzători, pierzându-şi astfel caracterul mixt pe care îl avusese înainte.

Condiţiile necorespunzătoare, în care funcţionează şcoala la Sâncrai, determină conducerea acesteia să facă demersuri insistente pe lângă Ministerul Muncii şi Ocrotiriilor Sociale pentru terminarea construcţiei clădirii începute în 1914 ceea ce se realizează între 1923-1925. Astfel, în decembrie 1925 şcoala este readusă la Cluj, în localul nou construit pe strata B. N. Antal, nr. 31, care îi fusese în mod expres destinată. Deşi şcoala era proprietara noului imobil, care crea condiţii de spatiu favorabile pentru complexa activitate instructiv-educativă a deficienţelor vizuale, nua putut beneficia integral de acest avantaj, din cauza imixtiunii autorităţilor locale care au plasat în această clădire alte trei instituţii al căror caracter era incompatibil cu cela al şcolii pentru copii nevăzători.

O nouă cotitură în procesul de educaţie şi instruire se produce în anul 1927, când pregătirea şcolară generală se realizează în şapte ani, fiind completată cu trei ani de profesionalizare, profil ce se menţine până în anul 1951, cu excepţia perioadei 1940-1945. Trebie precizat că şcoala specială pentru nevăzători a avut întotdeauna caracterul şcolilor pentru cultură generală, chiar şi atunci când pregătirea profesională a mers până la nivelul de calificare. Totodată, e necesar să subliniem şi tendinţa constantă de racordare a învăţământului pentru deficienţi de vedere la învăţământul de masă, bineînţeles cu unele discipline specifice menite sa compenseze anumite aspecte ale deficienţei.

E de remarcat faptul că între 1920 şi 1927 Universitatea din Cluj organizează cursuri speciale pentru pregătirea profesorilor, medico-pedagogi (psihopedagogi de astăzi), care urmau să-şi desfăşoare activitatea în şcolile pentru deficienţi senzoriali. În acest mod şiŞcoala Specială pentru Nevăzători va beneficia de cadre didactice tinere, bine pregătite, dar mai ales stăpânite de un devotament sincer şi necondiţionat faţă de viaţa şi problemele nevăzătorilor. Desfăşurând o laborioasă activitate, aceşti profesori au fost preocupaţi de elaborarea unor noi programe şi manuale şcolare de realizarea unor mijloace de învăţământ adecvate, adesea transcriind cu mâna cărţi Braille şi nu în ultimul rând ajutându-I pe absolvenţi să-şi găsească un loc de muncă. Dintre aceştia s-au distins: Matilda şi George Halarevici, Florica Sandu, Alecu Spiridon şi alţii.

În urma acestei dezvoltări a învăţământului special pentru deficienţi de vedere, dar şi a rezultatelor tot mai bune obţinute în procesul de învăţământ, se impunea cu stringenţă o nouă legislaţie conformă cu realitatea, astfel, în 1931, Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale alocă şcolii suma de 30000 lei pentru dezvoltare şi elaborează în acelaşi an, un regulament pentru organizarea şi funcţionarea atelierelor de pe lângă unităţile aflate în subordonarea sa. Prevederile acestui regulament aduc unele îmbunătăţiri în privinţa învăţământului profesional în Şcoala Specială pentru Nevăzători din Cluj, dar mai mult, statuează anumite practici deja folosite aici. În acelaşi sens, în 1936 apare „Legea pentru pregătirea profesională şi exercitarea meseriilor”, în care se fac referiri şi la calificarea absolvenţilor şcolilor pentru nevăzători.

După cum am relevat, cadrele didactice din această şcoală nu sunt preocupate numai de continua perfecţionare a a procesului instructiv-educativ, ci şi de perspectivele de muncă şi de viaţă ale absolvenţilor, destul de grele în această perioadă, cea ce determină ca la 10 ianuare 1935 să propună Ministerului tutelar o schiţă de organizare a întregii vieţi a nevăzătorilor din ţara noastră.

Consecinţele nefaste ale Dictatului de la Viena sunt resimţite acut şi de şcoala Clujană, o parte din profesori refugiindu-se în teritoriul liber, iar un număr restrâns de elevi este transferat la Aşezământul pentru Ocrotirea Orbilor din Timişoara. Practic, instituţia se destramă, inventarul ei fiind evacuat cu mari pierderi şi ceea ce a mai rămas nu a mai putut fi recuperat. În perioada de ocupaţie, localul şcolii este acaparat rând pe rând de diferite instituţii pentru reabilitarea invalizilor de război, iar puţinii copii rămaşi, cărora li se făcea o educaţie sumară de către un singur cadru didactic sunt mutaţi într-o mică clădire de pe actualul Bulevard 22 Decembrie.

Între 1945-1949 Şcoala Specială pentru Nevăzători a coexistat cu Centrul pentru reeducarea militarilor orbi de război, reluându-şi treptat activitatea în condiţiile extrem de dificile postbelice.

Completată ulterior cu o grădiniţă, apoi cu primul liceu teoretic din sud-estul Europei, Şcoala Specială pentru Nevăzători din Cluj-Napoca a devenit unul dintre cele mai complexe şi mai puternice centre ale învăţământului pentru deficienţi de vedere de la noi, valoroasei sale tradiţii asociindu-i-se astăzi seriozitatea şi înaltul profesionalism cu care îşi desfăşoară activitatea instructiv-educativă, recuperatorie şi de compensare, fapt cunoscut pe plan intern, dar chiar şi pe cel extern.

Prof. Ion Podosu