Publicat de WebmasterLSDV în: 2008-02-18

Motto:

“C-un fir pe care-l trag din stele
Poeții leagă vremile-ntre ele.”
(Alexandru Philippide)

Prolog

Contele Fresconi se trezi brusc, o sudoare rece năpădindu-i tot trupul. Avusese iar un coșmar. Era același care îl chinuia de câteva luni, transformându-i perdeaua visurilor într-o ceață lăptoasă, respingătoare.

Se făcea că era singur, unic supraviețuitor într-o cetate pustie. Umbrele caselor se profilau sinistre, ca niște rochii de doliu. ÃŽntre ele se vedea o zăpadă nefirească, a cărei reverberație accentua și mai mult caracterul straniu al locului. Contele știa că e singur, totuși i se părea că ochi fantomatici și acuzatori îl privesc de pretutindeni. Simțea nevoia să fugă, să evadeze. Dar porțile erau ferecate în gheață. Zăpada creștea în jurul și în ființa lui, nelăsându-i nici o cale de scăpare. ÃŽn acel moment crucial, trezirea venea ca o izbăvire.

Sări din pat și ieși din casă, fugind cât îl țineau picioarele. Era în acea parte a Americii de Nord, unde febra aurului adusese o mulțime de oameni, dar unde tot zăpada era singura stăpână.

La o sută de pași de casă, era o stâncă de forma unei trambuline. Dincolo de ea se căsca prăpastia. Contele parcurse distanța în goană și sări. ÃŽn cădere își ridică brațele. ÃŽn sfârșit se eliberase!

I

Aaron ura excursiile la munte și presimțea că cea de anul acesta, în Alaska, îi va plăcea și mai puțin. Avea 13 ani și era în perioada în care alții făceau tot posibilul să iasă din casă. El în schimb prefera să stea acasă, în fața calculatorului. Mama lui, doamna Brenda Hope, îl trimitea în fiecare an în aceste excursii, parte să scapă de el, parte sperând să-și mai găsească și el prieteni. Anul acesta îi însoțeau domnul și doamna Mason, profesorii de geografie. Lui Aaron i se părea de neînțeles ca amândoi să lucreze în același domeniu. Parcă îi și auzea cum discutau duminica, la micul dejun, despre importanța curentului golfului. Când aflase de o oarecare aventură a domnului Mason, râsese singur la ora de geografie, gândindu-se cum s-ar dezvinovăți profesorul: “Dar, draga mea, chiar și Strâmtoarea Bosforului unește două mări. Åži atunci eu, care sunt mai prejos decât ea, cum m-aș putea opune?”.

Doamna Mason era o femeie de vreo patruzeci și cinci de ani, energică și veselă, având un veșnic gest de a-și aranja o șuviță de păr imaginară după ureche. Anul acesta, excursia se plănuia a fi destul de lungă. Alaska era la câteva sute de kilometri de orașul lor. Drumul fu lung și plictisitor, acompaniat de obișnuita orchestră a călătoriilor: huruitul mașinii, bâzâitul neîntrerupt al explicațiilor domnului Mason și protestele colegilor care nu obținuseră locurile dorite.

Alaska era un ținut frumos, dar latitudinea destul de mare la care se afla împiedica să aibă o vară în adevăratul sens al cuvantului. Totuși, în această perioadă, când dezghețul trecuse, arborii erau îmbrăcați într-un verde strident, însetat de lumină. ÃŽn crăpăturile stâncilor răsărise un mușchi de culoare închisă. Ici și colo se zărea câte o așezare părăsită, peisaj dezolant, care amintea de cei care veniseră cu saci întregi de speranțe, vrând să schimbe această materie pe aur.

Se instalară într-o casă închiriată de dinainte și doamna Mason se angajă să pregătească cina. După asta, fiecare avea posibilitatea să facă ce poftește.

II

Aaron ieși din casă. ÃŽn mână ținea un aparat de fotografiat. Asfințitul făcea ca o culoare roșiatică să persiste în jur. Urcă de-a lungul cărării, până la o stâncă de o formă ciudată, ce se afla în apropierea casei. La poalele stâncii se căsca o prăpastie. Nu se vedea ce e pe fundul ei. Stâncile dîn jurul ei o umbreau aproape în totalitate. O singură secundă, înainte ca soarele să coboare după orizont, lumina inundă golul negru al pământului. Copilul se cățără pe stâncă și se uită în jos, încercând să pătrundă cu privirea umbrele. ÃŽn aer plutea o încremenire specifică crepuscului în acele zone. Puținele sunete care se auzeau, erau captate și amplificate de munți, ca de un timpan uriaș. Nu-și putea dezlipi ochii de la prăpastie. Simțea că ceva îl atrage, o mână nevăzută care vrea să-i arate ceva parcă. ÃŽn acel moment, mirajul apusului se produse. Pentru o clipă, stâncile fură invadate de lumină.

Momentul trecu repede, lăsând în urmă un întuneric adânc. Dar pentru ochiul încercat al copilului fusese de ajuns. Văzuse ceva ce nici în cele mai năstrusnice vise ale spiritului de aventură al unui copil nu credea că va vedea. Blocat între două stânci, cu mâinile ridicate ca și cum ar vrea să se predea, era un schelet omenesc.

III

Aaron era singur. Nu știa de unde, i se părea totuși că, recunoaște așezările părăsite pe care le văzuse în timpul drumului. Ciudat era numai că totul părea învăluit în zăpadă. ÃŽncepu să fugă urlând pe străzi. Voia să iasă de aici. Ajungând într-o piațetă, zări un om stând în picioare și cu mâinile ridicate pe un podium. Umbrele se strângeau în jurul lui, ca și cum ar fi vrut să-l absoarbă. Aaron vru să-l ajute, să-l întrebe ce se întâmpla. Dar omul, cu o expresie de groază întipărită pe chip, începu să fugă. Copilul vru să se ia după el, dar își simți picioarele de plumb. Se opri, crezând că omul o va apuca pe una din străzile lăturalnice. Dar o prăpastie apăru ca din senin în fața lui și omul pieri…

Aaron scăpă un urlet de spaimă, urlet care făcu să vibreze casa în care, în afară de el, mai dormeau douăzeci de oameni. Doamna Mason veni la el, liniștindu-l. Visase, doar atât!

IV

Situația lui Aaron în colectivul clasei nu era deloc strălucită. Nici până acum nu se bucurase de popularitate, poate doar în sens negativ. Nu era ca ei, știa prea bine. Fiecare avea câte un talent și se completau unul pe altul. El personal nu avea nici unul, așa că nimeni nu avea nevoie de un 0 într-o înmulțire. ÃŽnsă după cele întâmplate în noaptea trecută, când tot grupul fusese alertat de țipetele lui, treaba se înrăutățise considerabil. Când trecea pe lângă unul, acesta afișa o mutră voit speriată, demnă de un comediant. Dacă erau și fete, era și mai rău. Le și auzeai vorbind între ele:

“Micuțul l-a visat pe Lordul ÃŽntunecat și acum face pe el!”

ÃŽn ziua aceea, domnul Mason propuse să se escaladeze stâncile din jur. Era o încercare interesantă, dar periculoasă. Acest lucru îl experimentă domnul Mason pe propria lui piele, piele de geograf, denivelată ca harta lumii. Vrând să coboare în prăpastie, călcase greșit și îi alunecase piciorul. Trebuiră să-l tragă în sus cu frânghiile.

“Nu cred că Vinovatul �" așa numise el omul din prăpastie �" ar fi încântat să te primească în brațe”, gândi Aaron. Mai era și o altă față a lucrurilor, pe care era tentat să o ia în seamă. La lumina zilei, lucrurile nu păreau nici pe departe la fel de înspăimântătoare. Se gândea că ceea ce văzuse fusese doar o iluzie optică sau, în cel mai rău caz, intrase într-un fel de sevraj, în lipsa calculatorului. Văzuse așa ceva la un vecin, dar din totul altă cauză. Se hotărâse deci să-i împărtășească și doamnei Mason descoperirea lui. Nu voia însă să se facă iar de râs, așa că trebuia să verifice mai întâi.

V

Doamna Mason stătea cu o mână pe umărul copilului, așteptând. Răul de înălțime îi dădea fiori și stânca pe care stăteau i se parea un adevărat Everest. Era foarte încordată. Nu îi era teamă de ceea ce va vedea. Era sigură că fenomenul e “explicabil”. ÃŽn general nu era superstițioasă, dar susținea cu tărie că nu e de glumit cu lumea cealaltă și acest copil ciudat o îngrozea.

Orizontul era sângeriu, ca și cum un tub întreg de vopsea s-ar fi vărsat pe pânza cerului. Soarele se pregătea să apună. Aaron așteptă și el crepusculul. Noaptea trecută visase iar și de data aceasta visul fusese și mai real, mai credibil. Simțise zăpada crescând cât un stat de om, blocându-i respirația.

Raza de lumină veni, luminând pentru o clipă ca o candelă mormântul Vinovatului. Doamna Mason dădu un țipăt de groază.

VI

Domnul Mason voia să plece de îndată. Nu se putea spune că e curajos din fire. ÃŽnsă soția lui voia neapărat să cerceteze identitatea omului din prăpastie. ÃŽn această privință începu să se sfătuiască cu Aaron. Scheletul părea să fie acolo de ceva timp, căci se albise sub acțiunea aerului și aproape se integrase în stâncile care-l țineau. Haine nu mai avea. Probabil au putrezit demult.

Casa în care locuiau era construită recent, dar ici și colo se vedeau semnele unei clădiri vechi. Clădirea trebuie să fi avut și un proprietar, cu care trebuie să se fi întâmplat ceva, de vreme ce terenul a intrat în posesia statului și pe urmă a unei asociații turistice. Asta fusese și soarta orașelor vechi în care locuiseră căutătorii de aur. Se gândiră că autoritațile trebuie să aibă o arhivă în legătură cu proprietarii terenurilor din zonă, cu toate că în acea vreme situația era tulbure. Treaba n-a fost chiar atât de dificilă pe cât și-au închipuit. Autoritățile, aici ca și în altă parte, erau dispuse să te ajute, în schimbul unei mici acțiuni de caritate în favoarea bugetului lor personal.

VII

Contele Fresconi, nobil sărăcit, plecase din Italia, ca mulți alții, în jurul anului 1910. Singurul lucru care îi mai rămăsese de la strămoșii săi iluștri era numele. ÃŽn rest, se ocupa cu afaceri de tot felul. Soția lui devenise infirmă în urma unui accident. Casa lor din Foligno se prăbușise și abia au putut să o scoată de sub dărâmături. Din această cauză o lăsase în Italia. Nu îi era de nici un folos în Lumea Nouă. Vânduse tot avutul care-i mai rămăsese și cumpărase un teren în Alaska, sperând să se îmbogățească. Peste câteva săptămâni, primi o scrisoare în care era anunțat că soția lui s-a sinucis…

După această veste, contele Fresconi s-a închis în sine. Nimeni nu știa cum își petrece timpul. Vecinii se obișnuiseră cu el și nu-i mai puneau întrebări. După câteva luni, s-a semnalat dispariția contelui Fresconi. Unii spuneau că a plecat, lăsându-și toate baltă. Nu s-a găsit nici o urmă. Zăpada acoperise totul. Iar până la dezgheț, lumea mai avea și altă treabă. Viața în acest ținut nu era niciodată stabilă. Lumea venea și pleca. După ce s-a istovit și febra aurului, oamenii și-au luat calabalâcul, rămânând doar câte o asociație turistică și, mai nou, companii petroliere.

VIII

Aaron își stângea lucrurile. Era mulțumit. Plecau în sfârșit. Colegii îl așteptau afară. De data aceasta nimeni nu râdea de el. Așteptau să le povestească. ÃŽși descoperise un nou talent: era un bun povestitor. Åži într-o călătorie ce se anunță lungă și plictisitoare, talentul lui era bine venit.

ÃŽn noaptea trecută îl visase iar pe conte, dar știa că e pentru ultima oară. Zăpada crescuse iar în jurul podului lui și începuse iar să fugă. Dar copilul îl așteptase chiar acolo unde trebuia să apară prăpastia.

ÃŽnțelesese în sfârșit că nu doar Fresconi trebuia să iasă din cetatea lui de gheață, ci și el din cetatea în care se izolase de mic copil.

Andreea Nagy
Clasa a XII-a A

( Mențiune la Concursul “Carmen Sylva” organizat de Asociația Nevăzătorilor din România și Uniunea Scriitorilor din România)