Publicat de WebmasterLSDV în: 2009-03-31

Anul acesta s-au împlinit o sută zece ani de la nașterea unui adevărat bard al liricii spaniole, Federico Garcîa Lorca, personalitate proteică al cărui spirit creator s-a manifestat deopotrivă în poezie, pictură, muzică și dramaturgie.

S-a născut în 1898 în provincia Andaluzia, rămânând rapsodul acestui ținut și al orașului Granada, încremenit în amintirea poetului. Studiază dreptul, filosofia și literele, debutând în 1918 cu un volum de poeme în proză, intitulat „Impresii și peisaje”.

ÃŽn 1921 i se tipărește primul volum de versuri, „Carte de poeme”, care cuprinde poezii evocatoare ale copilăriei și adolescenței, resimțindu-se influența folclorului. Profund liric, acest volum abordează teme eterne, care vor reveni în opera lui Lorca: viața, natura, iubirea, moartea. Acestei prime plachete îi urmează altele tot mai ancorate în tradiția populară andaluză: „Poemul cântecului bătrânesc”, „Întâile cântece”, „Cântece”, „Romancero țigan” (apogeul creației liricii lorchiene, după cum el însuși mărturisește într-o conferință din 1933: „...este opera mea cea mai populară (...) care are mai multă unitate și în care chipul meu poetic apare (...) cu o personalitate a sa proprie (...)”).

Volumul „Divanul lui Tamarit” încheie opera lirică a lui Lorca, ce se continuă în dramaturgia de egală valoare, prin piese ca: „Mariana Pineda”, „Yerma”, „Casa Bernardei Alba” etc.

Lorca, „privighetoarea Spaniei”, cum a fost numit, sfârșește răpus de falangiști (fasciștii spanioli) în 1936 și aruncat apoi într-o groapă comună, „într-o completă solidaritate de durere și destin cu poporul său” (José Mora Guarnido).

Plop bătrân

Plop bătrân!
Ai căzut
ÃŽn oglinda
Lacului mut,
Fruntea-ncet abătând
Spre amurg, sângerând.
N-a fost sălbatecul vânt
Cel care trunchiul ți-a frânt,
N-a fost nici securea cea grea
A pădurarului care știa
C-ai să re-nvii
ÃŽn lăstare vii.
Duhul tău puternc a fost
Cel ce moartea a chemat să îl scape
Văzându-se fără cuiburi, uitat
De plopi lăstărind lângă ape (...)
Ce întristare adâncă
Pe-ntinderea-n care
Eroul frunzișului n-are
Ramuri, se freamătă încă!
De-acum leagănul teafăr
Al lunii, tu nu vei mai fi,
Nici surâsul fermecător
Al adierii, nici toiagul vreunui luceafăr
Rătăcitor.

Balada somnambulă

Verde, cât de drag mi-ești, verde,
Verde vânt.
Åži ramuri verzi
Barca peste marea verde,
Calul, când în munți se pierde.
Ea cu umbra-ncingătoare
ÃŽn balcon stă și visează,
Părul verde, verde fața,
Ochii de argint, ca gheața.
Verde, cât de drag mi-ești verde.
De sub luna mea țigancă
O privește vânt și creangă
Åži ea nu le poate vede.
Verde, cât de drag mi-ești, verde,
Stele mari de promoroacă
Vin cu peștele de umbră
Ce deschide drum luminii.
Vântu-l freacă în aspreala
Ramurilor lor, smochinii,
Åži, montan viclean, zbârlește
Muntele agave acre.
Cine va veni?
De unde?
Stană în balcon rămasă,
Verde fața, părul verde,
Ea amare mări visează.
Frățioare, vreau să schimb
Calul meu pe casa ei,
Frâul pe-o oglindă-l dărui
Åži cuțitul pe manta.
Frate, de la poarta Cabrei
Sângerând, de acolo vin.
Tinere, dacă-aș putea

Acest târg l-aș încheia.
Dară eu nu mai sunt eu,
Casa mea nu mai e-a mea.
Frățioare, vreau să mor
Omenește-n pat la mine.
De oțel, ar fi mai bine,
Åži cearceafuri de olandă.
Nu vezi rana ce mă taie
De la gât la măruntaie?
Trei sute de trandafiri
Pe pieptaru-ți alb dau floare.
Åži la tine-n cingătoare
Curge sângele cișmea.
Dară eu nu mai sunt eu,
Casa mea nu mai e-a mea
Lasă-mă să urc încalte
La balcoanele înalte.
Lasă-mă să urc, mă lasă
Pân’ la verzile balcoane
Ale lunei, unde cade
Apa-n goluri de cascade.

Åži cei doi fârtați urcară
Pân’ la-naltele balcoane.
Dâri de sânge și de lacrimi
Ei în urma lor lăsară.
Sus, peste acoperișe
Felinarele clipeau.
Tamburine de cristale
Mii de răni în zori tăiau.
Verde, cât de drag mi-ești verde,
Verde vânt și ramuri verzi.
Åži cei doi fârtați suiră.
Vântul le lăsa în gură
Gust de mentă și de fiere,
Gust ciudat de busuioc.
Spune-mi unde-i frățioare,
Trista-ți fată, în ce loc ?
Câte nopți de așteptare !
Câte dăți te-o aștepta
Părul negru, chipul proaspăt,
ÃŽn balconul verde, oaspăt !

ÃŽn oglinda de fântână
Mi te legăna țiganca.
Părul verde, verde fața,
Cu ochi de argint, ca gheața.
Spânzură peste fântână
De un țurure de lună.
Noaptea deveni intimă
Ca o piață mică, mică.
Gărzile civile bete
Poarta zguduiau cu sete
Verde, cât de drag mi-ești, verde;
Verde vânt și ramuri verzi.
Barca peste marea verde.
Calu-n munte când se pierde.

Memento

„Când am să mor
Ghitara-ngropați-mi
Cu mine-n pământ.
Când am să mor
ÃŽntre naramzi
Åži-ntre mentă de câmp.
Când am să mor
De vreți îngropați-mă
ÃŽn morișcă de vânt.
Când am să mor!