Anul acesta s-au împlinit o sută zece
ani de la nașterea unui adevărat bard al liricii spaniole, Federico
Garcîa Lorca, personalitate proteică al cărui spirit creator s-a
manifestat deopotrivă în poezie, pictură, muzică și dramaturgie.
S-a născut în 1898 în provincia
Andaluzia, rămânând rapsodul acestui ținut și al orașului Granada,
încremenit în amintirea poetului. Studiază dreptul, filosofia și
literele, debutând în 1918 cu un volum de poeme în proză, intitulat
„Impresii și peisaje”.
În 1921 i se tipărește primul volum de
versuri, „Carte de poeme”, care cuprinde poezii evocatoare ale
copilăriei și adolescenței, resimțindu-se influența folclorului.
Profund liric, acest volum abordează teme eterne, care vor reveni în
opera lui Lorca: viața, natura, iubirea, moartea. Acestei prime
plachete îi urmează altele tot mai ancorate în tradiția populară
andaluză: „Poemul cântecului bătrânesc”, „Întâile cântece”, „Cântece”,
„Romancero țigan” (apogeul creației liricii lorchiene, după cum el
însuși mărturisește într-o conferință din 1933: „…este opera mea cea
mai populară (…) care are mai multă unitate și în care chipul meu
poetic apare (…) cu o personalitate a sa proprie (…)”).
Volumul „Divanul lui Tamarit” încheie
opera lirică a lui Lorca, ce se continuă în dramaturgia de egală
valoare, prin piese ca: „Mariana Pineda”, „Yerma”, „Casa Bernardei
Alba” etc.
Lorca, „privighetoarea Spaniei”, cum a
fost numit, sfârșește răpus de falangiști (fasciștii spanioli) în 1936
și aruncat apoi într-o groapă comună, „într-o completă solidaritate de
durere și destin cu poporul său” (José Mora Guarnido).
Plop bătrân
Plop bătrân!
Ai căzut
În oglinda
Lacului mut,
Fruntea-ncet abătând
Spre amurg, sângerând.
N-a fost sălbatecul vânt
Cel care trunchiul ți-a frânt,
N-a fost nici securea cea grea
A pădurarului care știa
C-ai să re-nvii
În lăstare vii.
Duhul tău puternc a fost
Cel ce moartea a chemat să îl scape
Văzându-se fără cuiburi, uitat
De plopi lăstărind lângă ape (…)
Ce întristare adâncă
Pe-ntinderea-n care
Eroul frunzișului n-are
Ramuri, se freamătă încă!
De-acum leagănul teafăr
Al lunii, tu nu vei mai fi,
Nici surâsul fermecător
Al adierii, nici toiagul vreunui luceafăr
Rătăcitor.
Balada somnambulă
Verde, cât de drag mi-ești, verde,
Verde vânt.
Şi ramuri verzi
Barca peste marea verde,
Calul, când în munți se pierde.
Ea cu umbra-ncingătoare
În balcon stă și visează,
Părul verde, verde fața,
Ochii de argint, ca gheața.
Verde, cât de drag mi-ești verde.
De sub luna mea țigancă
O privește vânt și creangă
Şi ea nu le poate vede.
Verde, cât de drag mi-ești, verde,
Stele mari de promoroacă
Vin cu peștele de umbră
Ce deschide drum luminii.
Vântu-l freacă în aspreala
Ramurilor lor, smochinii,
Şi, montan viclean, zbârlește
Muntele agave acre.
Cine va veni?
De unde?
Stană în balcon rămasă,
Verde fața, părul verde,
Ea amare mări visează.
Frățioare, vreau să schimb
Calul meu pe casa ei,
Frâul pe-o oglindă-l dărui
Şi cuțitul pe manta.
Frate, de la poarta Cabrei
Sângerând, de acolo vin.
Tinere, dacă-aș putea
Acest târg l-aș încheia.
Dară eu nu mai sunt eu,
Casa mea nu mai e-a mea.
Frățioare, vreau să mor
Omenește-n pat la mine.
De oțel, ar fi mai bine,
Şi cearceafuri de olandă.
Nu vezi rana ce mă taie
De la gât la măruntaie?
Trei sute de trandafiri
Pe pieptaru-ți alb dau floare.
Şi la tine-n cingătoare
Curge sângele cișmea.
Dară eu nu mai sunt eu,
Casa mea nu mai e-a mea
Lasă-mă să urc încalte
La balcoanele înalte.
Lasă-mă să urc, mă lasă
Pân’ la verzile balcoane
Ale lunei, unde cade
Apa-n goluri de cascade.
Şi cei doi fârtați urcară
Pân’ la-naltele balcoane.
Dâri de sânge și de lacrimi
Ei în urma lor lăsară.
Sus, peste acoperișe
Felinarele clipeau.
Tamburine de cristale
Mii de răni în zori tăiau.
Verde, cât de drag mi-ești verde,
Verde vânt și ramuri verzi.
Şi cei doi fârtați suiră.
Vântul le lăsa în gură
Gust de mentă și de fiere,
Gust ciudat de busuioc.
Spune-mi unde-i frățioare,
Trista-ți fată, în ce loc ?
Câte nopți de așteptare !
Câte dăți te-o aștepta
Părul negru, chipul proaspăt,
În balconul verde, oaspăt !
În oglinda de fântână
Mi te legăna țiganca.
Părul verde, verde fața,
Cu ochi de argint, ca gheața.
Spânzură peste fântână
De un țurure de lună.
Noaptea deveni intimă
Ca o piață mică, mică.
Gărzile civile bete
Poarta zguduiau cu sete
Verde, cât de drag mi-ești, verde;
Verde vânt și ramuri verzi.
Barca peste marea verde.
Calu-n munte când se pierde.
Memento
„Când am să mor
Ghitara-ngropați-mi
Cu mine-n pământ.
Când am să mor
Între naramzi
Şi-ntre mentă de câmp.
Când am să mor
De vreți îngropați-mă
În morișcă de vânt.
Când am să mor!
