Luna august reprezintă un moment fast
în existența Asociației Nevăzătorilor din România,
pentru că la 1 august 1906 are loc înființarea primei
instituții nonguvernamentale destinate deficienților de vedere din țara
noastră, iar la 3-4 august 1956 s-a desfășurat primul congres sau
conferință prin care s-a oficializat, la nivel central, actuala formă
de organizare a acestei instituții.
Întemeierea și organizarea
uneia dintre cele mai vechi instituții ale societății civile
românești din 1906 se datorează primei regine a
României, Elisabeta, sprijinită și de regele Carol I, regina
fiind cunoscută ca poetă cu numele de Carmen Sylva. Prin insistentele
eforturi ale reginei se fondează Societatea Orbilor „Vatra
Luminoasă” cu 70 de filiale în țară,
având ca scopuri principale accesul nevăzătorilor la
învățătură și muncă, ceea ce le-ar asigura o viață demnă și
independentă. Regina a acordat un sprijin deosebit acestei organizații,
fiind opera de caritate la care ținea cel mai mult. Prin intermediul
acestei societăți, se constituie un complex școlar și de asistență
socială, cunoscut sub numele de „Vatra Luminoasă”,
cuprinzând o școală primară, ateliere-școală, o tipografie
braille și o bibliotecă, toate acestea fiind premiere naționale. De
aceea, se cuvine, în acest an, să omagiem personalitatea
strălucită a reginei Elisabeta și toate acțiunile ANR, în
special cele culturale, se află sub auspiciile acestei aniversări.
După moartea reginei și odată cu
intrarea României în primul război mondial,
activitatea Azilului „Vatra Luminoasă” nu mai
cunoaște performanțele din perioada anterioară, implicându-se
mai mult în învățământ și în
anumite acte de binefacere, fără a rezolva problemele majore ale
nevăzătorilor.
O etapă nouă în evoluția
organizației naționale a nevăzătorilor începe în
1956, când este reînființată această organizație cu
denumirea de Asociația Orbilor din R.P.R., fără însă a se
putea afirma continuitatea cu vechea instituție, fondată de regina
Elisabeta. Până la conferința din 3-4 august 1956 s-a
desfășurat o perioadă de pregătire constând în
realizarea, în țară, a șase filiale (printre primele fiind și
cea din Cluj) și a cincisprezece grupe. Este obiectivul major pe care
Ministerul Prevederilor Sociale îl fixează, prin ordinul cu
numărul 22675 din 20 decembrie 1954, unei comisii de
înființare și de organizare a asociației, alcătuită din Ion
Tănăsescu președinte, Nicolae Ionescu locțiitor
(dumnealui fiind singurul supraviețuitor din această comisie, căruia
trebuie să îi exprimăm profunda noastră recunoștință
atât pentru acest act istoric, cât și pentru
neprețuitele informații pe care le utilizăm astăzi) și două persoane
văzătoare cu funcțiile de secretar general și instructor social. Pe
lângă obiectivul de bază, comisia trebuia să mai aibă
în vedere:
– obținerea de spații pentru sediile
filialelor și ale grupelor mari;
– întocmirea unor evidențe
statistice a nevăzătorilor de pe teritoriul filialelor, respectiv,
grupelor;
– prelucrarea proiectelor de statut ale
asociației;
– desemnarea delegaților pentru prima
conferință pe țară a asociației etc.
La primul congres al asociației au
participat 50 de delegați, 40 de invitați, precum și reprezentanți din
partea organelor de partid, de stat și sindicale, evenimentul fiind
bine reflectat de presa vremii. Ordinea de zi a congresului a conținut
raportul privind activitatea prezidiului provizoriu de conducere (numit
la 20 decembrie 1954), adoptarea actului constitutiv și a statutului
asociației, alegerea Consiliului Central și a Comisiei Centrale de
Revizie (comisia de cenzori). Din componența Consiliului Central a fost
ales un prezidiu format din Ion Tănăsescu (maistru-instructor la
atelierul de perii al școlii din Vatra Luminoasă)
președinte, Ion Popescu vicepreședinte și Alexandrina Baz
secretar general.
Ca orice om translatat dintr-un mediu
social într-altul superior, cu o pregătire școlară
neadecvată, primul președinte al asociației a stârnit
nemulțumirea susținătorilor, dar și a autorităților, printr-o atitudine
cam zgomotoasă față de acestea, ceea ce a provocat eliberarea din
funcție a lui Ion Tănăsescu la plenara din 21-22 martie 1958 și numirea
în această funcție a profesorului Filip Naia. Acesta era,
după cum îl caracterizează Radu Sergiu Ruba într-un
articol din „Litera noastră” o personalitate
deosebită, „de o remarcabilă inteligență, bărbat curajos,
calm, capabil să treacă peste momentele foarte grele, atașat cauzei
nevăzătorilor și bun diplomat, cu tact și subtilitate în
relațiile cu autoritățile”, dar conducerea lui Filip Naia se
sfârșește tragic, fiindcă acesta își pierde viața
într-un accident de avion, la întoarcerea acasă
dintr-o vizită în China (17 octombrie 1958). Tot din
articolul lui R. S. Ruba aflăm că, în 1958, viața asociației,
dar și a membrilor săi este amenințată de autoritățile comuniste care
intenționau să-i adune pe toți nevăzătorii din țară într-un
lagăr la Becicherec, în Banat, unde era o uriașă cazarmă,
părăsită de trupele sovietice și unde urma să li se
„asigure” nevăzătorilor condițiile minimale de
viață și de muncă. Norocul a fost că s-au găsit atunci, între
liderii regimului, unii care să-și dea seama că lucrurile fuseseră
împinse prea departe. Acestui proiect i s-au opus și
Ion Tănăsescu, și Filip Naia, președinți ai asociației
în acea perioadă, după cum se observă, nu lipsită de mari
greutăți.
Moartea tragică și neașteptată a lui
Filip Naia a determinat convocarea de urgență a unei plenare
extraordinare a Asociației (22 octombrie 1958) cu prilejul căreia, ca
președinte, a fost ales Constantin Dumitrescu, profesor la Şcoala de
fete din Buzău, fost ofițer cu studii de drept. El pune în
practică un proiect de dezvoltare a asociației, reușind să
înființeze filiale în fiecare din cele 16 regiuni,
număr neschimbat până în toamna lui 1990.
În această perioadă, s-au pus la punct, în linii
generale, principalele servicii ale asociației, în vigoare
până astăzi. O preocupare substanțială a conducerii
asociației a fost aceea pentru școlarizarea tinerilor nevăzători și
calificarea la locul de muncă a celor tardivi, ei practicând
diverse meserii în cadrul cooperativelor meșteșugărești, al
policlinicilor și al spitalelor sau în unitățile de
fizioterapie sau de recuperare din stațiunile balneare. Totodată, s-au
întreprins demersuri pentru obținerea unor facilități menite
să creeze condiții mai bune de viață și muncă. Poate fi evidențiată,
în acest interval de timp, o bogată și intensă activitate
cultural-sportivă, desfășurată de nevăzători la nivelul filialelor sau
la nivel central, înființându-se cluburi și
biblioteci cu cărți braille, completate apoi cu cele
înregistrate pe bandă magnetică, pe casete și, mai recent, pe
CD-uri. Se remarcă, de asemenea, constituirea unui mare număr de
formații muzicale, în frunte cu atât de cunoscutul
ansamblu „Optimiștii”, echipe teatrale, cenacluri
literare, prin care deficienții de vedere au avut posibilitatea de a-și
manifesta aptitudinile și disponibilitățile creatoare.
Cu toate că în anii
’80 Asociația Nevăzătorilor traversează o perioadă mai
dificilă din punct de vedere financiar și organizatoric (la nivel
central fiind numai președinți interimari), Revoluția a găsit-o,
totuși, cât de cât pusă la punct sub aspect
organizatoric. În climatul revendicativ din 1990, mulți
nevăzători și-au îndreptat revendicările către asociație,
în loc să o facă spre autorități, cu manifestații de stradă,
creându-se confuzie și derută până la alegerile din
acel an, când la cârma instituției este ales
energicul și întreprinzătorul Teodor Lepădatu, urmat fiind
din 2005 de Radu Sergiu Ruba, cu o nouă viziune asupra existenței și
activității ANR și cu proiecte curajoase, dacă nu ar fi să îl
amintim decât pe cel care se referă la Centrul de Reabilitare
Socială la care trebuie să contribuim, și noi, cu modestele noastre
posibilități.
Prof. Ion Podosu
