Cartea
publicată recent de Ion Podosu, „Universul prozei lui Vasile Voiculescu”, se
constituie într-un demers singular, ea fiind primul eseu critic amplu
aparținând unui autor nevăzător. Faptul unicității este relevant, în măsura în
care luăm în considerare dificultățile pe care le presupune un astfel de
demers:dubla cercetare (a autorului
vizat și a bibliografiei consacrate acestuia) și munca de redactare, care
impune un consistent volum de muncă.
Pe de altă parte, Vasile
Voiculescu este autorul unei proze nu foarte întinse cantitativ, dar creația sa
prozastică este extrem de densă, de concentrată ideatic, ceea ce presupune o
aplecare atentă și plurivalentă asupra ei. Tuturor acestor dificultăți Ion
Podosu le-a făcut față în mod strălucit, demonstrând calități de cititor
rafinat și de critic echilibrat și receptiv.
La baza eseului de față a
stat lucrarea pentru pobținerea gradului didactic I, pe care Ion Podosu a
susținut-o în anul 1991, fiind apreciat nu numai cu nota maximă, ci și prin
elogii entuziaste din partea comisiei.
În loc să așeze „lucrarea”
în întunecimea unui sertar Ion Podosu a revenit cu fervoare la proza
voiculesciană, lărgindu-și orizontul de cercetare astfel că, pe lângă proza
scurtă, a abordat și romanul „Zahei Orbul”, care reprezintă subiectul celei de
a doua secvențe a cărții.
Observația inițială, cu
valoarea unei ipoteze de lucru, este că „registrul tematic al lui Vasile
Voiculescu cunoaște un deosebit ambitus (de la fabulos și fantastic până la
anecdotica faptului divers) reflectat în cele mai neașteptate modalități și
forme narative”, pe care Ion Podosu le cercetează cu un interes ieșit din comun
și cu un entuziasm calm și senin.
Impresia generală pe care
o generează prima secvență a cărții, cea referitoare la universul nuvelelor,
este aceea de cuprindere, de deschidere. Semnificative în acest sens sunt
„temele”, implicit titlurile unor capitole: „Vocația povestirii
și elemente ale universului povestirilor”, „Spațiul și timpul”, „Ipostazele și
identitatea ființei umane”, „De la orizontul povestirii la orizontul de
așteptare”.
La o lectură atentă se
poate remarca o abordare gradată, de la macrocosm la microcosm, de la general
la particular, organizare care conferă eseului o logică internă solidă,
sistematică.Pe de altă parte, analiza
universului voiculescian în cupluri tematice (sacru-profan, timp-spațiu, etc.)
facilitează drumul cititorului spre opera marelui povestitor.
Citatele (uneori ample)
din textele foarte cunoscute, intrate în manuale, dar și din cele mai discret
comentate, vin să argumenteze adecvat, fără excese, aserțiunile eseistului.
A doua secvență a cărții,
„Zahei orbul romanul unui marginal” se
remarcă printr-o altă tehnică de abordare impusă de text.
Ion Podosu „merge” pe
marginea textului, pe dimensiunea longitudinală a subiectului, cu toate fibrele
receptivității la pândă, alături de fabulosul său personaj, pentru a-i descifra
minuțios menandrele existențiale.
Cititorul care se va
aștepta la afirmarea unor prejudecăți (pozitive ori negative) sau la dulcegării
empatice se va înșela amarnic. Ion Podosu recurge la o lectură deloc
impresionistă, vibrând la dimensiunea estetică a textului și mai puțin la drama
pe care acesta o surprinde. Acest tip de lectură se validează și prin citarea
repetată a doi critici de marcă Nicolae
Balotă și Vasile Fanache.
Înainte de a intra în miezul
analizei, Ion Podosu stabilește câteva repere inițiatice: „În primul rând (…)
plăcerea scriitorului de a surprinde unele aspecte pitorești și senzaționale
ale realității, precum și caracterul de istorisire parabolică. (…) În al doilea
rând (faptul că) (n.n.) din perspectiva unei viziuni asupra lumii și a situări
omului față de ea scriitorul considera că acest roman avea menirea de a încheia
„cercul noii alcătuiri magice, reducând materialitatea lumii la o simplă
condiție de stare a visului.””
Sunt trecute apoi în
revistă ipostaze ale cecității, de
Homer
(în romanul „Despre eroi și morminte”) (n.n.) forțe și forme ale maleficului pe
care le vom regăsi și în romanul lui Vasile Voiculescu, surprinse în periplul
existențial al lui Zahei, după ce acesta își pierde vederea din cauza băuturii
otrăvite date de cârciumarul Stavrache, împingându-l astfel în universul
marginalilor social.”
Aceste universuri
marginale prin care se perindă tragicul Zahei, provocând stupefacție,
fascinație, milă, indignare, falsă solidaritate, sunt sugerate de Ion Podosu
mai ales prin schimbările pe care acestea le produc în personalitatea eroului.
Sunt reflectate minuțios etapele prin care trece Zahei în cunoașterea sau re-cunoașterea
lumii pe cale „sinestezică”.
Întreaga existență a lui
Zahei stă sub semnul așteptării unui miracol al vindecării, dar el „rămâne în
aceeași așteptare cu care pornise la drum la căderea întunerecului peste ochii
săi. Minunea nu se săvârșește conchide Ion Podosu căci Dumnezeu este „Deus
Asconditus””.
Privit global, studiul lui
Ion Podosu se constituie într-un text incitant, a cărui caracteristici majore
le reprezintă gravitatea, luciditatea, echilibrul, sub care palpită o
sensibilitate ferm controlată și, în felul acesta,pusă în valoare la maximum.
O altă calitate a textului
stă în limbajul critic bine asimilat, lipsit de excese discursive. Formulările
sunt, în felul lor, modeste, în sensul că autorul nu exprimă sentințe, nu emite
judecăți de valoare cu pretenții de „frază călinesciană”, așa cuim se
obișnuiește mai nou prin recenzii.
Înainte de a citi proza
lui Vasile Voiculescu sau după lectura ei, studiul lui Ion Podosu poate fi un
reper ferm și demn de toată încrederea.
Prof . Ana Hompot
