“Precum
în cer așa și pe pămînt” se spune în rugăciunea adresată Domnului.
Exigența acestei reciprocități e un caz particular al oglindirii.
Același principiu se regăsește și în ideea medievală a microcosmosului
care rezumă și răsfrânge macrocosmosul. Tabula Smaragdina („Quod est
inferius est sicut quod est superius, et quod est superius est sicut
quod est inferius” „Ceea ce este mai jos este precum ceea ce este mai
sus și ceea ce este mai sus este precum ceea ce este mai jos”) și
universul alchimic în general valorifică amplu această “rimă”
constitutivă a lumii.
Între sus și jos, între diferitele niveluri
ale ființei, între stele și oameni, între văzute și nevăzute există
corespondențe semnificative și operative. Ele fac posibilă divinația,
astrologia, medicina tradițională, poezia și înțelegerea simbolică a
lumii. Teoria corespondențelor nu aduce în discuție similitudini
mecanice, repetiții mimetice, tautologii, ci analogii, raporturi,
subtile paralelisme.
Exegeza ne spune că una din funcțiile
îngerului e administrarea ordinii universale. El întreține suprafața
translucidă a lumii, în așa fel încât ea să oglindească fără pată
spledoarea Creatorului ei. Dar nu numai buna funcționare a creației
cade în sarcina îngerului, ci și buna așezare a inteligenței care o
contemplă.
Inteligența antrenată spre descoperirea
corespondențelor, inteligența deschisă spre analogie, corelație,
conexiune e inteligența plăcută îngerului.
Sensibilitatea față
de corespondențe dă, cu alte cuvinte, dimensiunea angelică a
inteligenței, tocmai întrucât sesizează coerența lumii, ordinea ei
uneori inevidentă. Inteligența de tip angelic ceea ce, la prima vedere,
se prezintă ca membră disjectă, ca aglutinare de fragmente disparate,
ca sumă fără noimă de elemente solitare. Gândirea simbolică e „o
imitation” a gândirii îngerești. Dimpotrivă, inteligența de tip demonic
colecționează incompatibilități, ea e sensibilă la multiplicitatea
pură, la infinitul nestructurat al existențelor individuale. E o
gândire disjunctivă, destrămătoare, dizolvantă. Diavolul nu percepe
ordinea lumii, sau dacă o pricepe se îngrijește să o camufleze analitic
sau să o strice.
Îngerul vede pretutindeni familii de afinități,
ansambluri simfonice, dizarmoniile absolute pentru Adversari sunt,
pentru intelecția cerească, episoade, imagini de etapă finală ale
armoniei finale.
Îngerul știe cum a arătat lumea în zorii ei și
cum va arăta în amurg. Ca și Dumnezeu, alături de care a stat, ca
primă, nevăzută creatură în ceasul Facerii celor văzute, îngerul rezumă
fiecare zi a acțiunii sale slujitoare spunând: „Şi a fost seară și a
fost dimineață”. Dușmanul lui e “demonul amiezii”, cel care uită
deopotrivă obârșia lucrurilor, rostul și judecata lor ultimă. În
făptura îngerului, dimineața și înserarea lumii sunt co-prezente, sunt
însăși substanța prezentului ei.
(Prelucrate de Laura Moscalu după Andrei Pleșu, Despre îngeri)
