Cu toate că boala a schimbat-o pe Berenice, mie tot frumoasă îmi părea.
Dinții ei erau ciudați. Au devenit cu timpul lucrul în care îmi găseam
plăcerea.
După un timp ne-am căsătorit. Am fost fericiți,
dar, din pricina bolii mele, de multe ori i-am făcut rău. Cu toate că
era slăbită din pricina bolii sale, în neștire, o mai loveam sau o mai
jigneam, spunându-i vorbe care dor.
Într-o zi de vară a
venit o furtună. Tunetele și fulgerele îmi provocau o bună dispoziție.
Am început să dau din mâini și din picioare pe ritmul lor. La o
bubuitură însă, din pricina nebuniei mele, am lovit-o pe Berenice. Ea
striga, însă în nebunia mea, care m-a dus până la împietrirea inimii,
am înțeles că nu strigă de durere, ci de plăcere. Astfel că am
continuat să o lovesc. Trupul ei slăbit și ofilit de boală a fost
zdrobit. Nu mi-am dat seama de ceea ce am făcut până nu a trecut
furtuna.
După trecerea furtunii am avut din nou câteva
momente de luciditate. Am încremenit văzînd-o pe Berenice în starea în
care era. Am simțit în mine o revoltă de nedescris; o revoltă împotriva
existenței și încercam să găsesc vinovatul.
În noaptea
următoare am visat tot ce făcusem și astfel am aflat că eu sunt
făptașul. Nu am mai rezistat din cauza conștiinței care mă ardea
necontenit și m-am sinucis. Totuși, nu puteam să merg în lumea de
dincolo singur. Voiam să o am cu mine și pe Berenice, așa că am luat cu
mine ceea ce am văzut la ea ca fiind cel mai frumos. Am luat cu mine
dinții ei.
