Temperament romantic tumultuos, Esenin, poet rus închide în sine trăiri contradictorii: lirism și nostalgie, sensibilitate pură și sete de viață, răzvrătire și substanță tragică, întors în patriarhalitate și rătăcit în lumea modernă.
Născut în 1895, la Kostantinovo, în ținutul liniștit al Riazanului, Serghei Alexandrovici Esenin va purta cu sine imaginea obsedantă a satului natal, transfigurată artistic în întreaga poezie. Pământurile Riazanului și cântecele populare constituie matca principală care l-a plămădit pe poetul stepelor nesfârșite, al crângurilor umbroase de mesteceni și al luncilor înflorite, pe poetul înstrăinat în fața orașului și cu sufletul sfâșiat de contradicții:
„O, ținut nesfârșit și sălbatec,
Ce aproape ești de inima mea,
În adâncul tău s-a pitit
Tristețea și galbena-mi stea”.
(După șuvița întunecată)
Registrul tematic al creației sale cuprinde teme și motive universale de polarizare ale lirismului său: satul, natura, iubirea, viața și moartea, omul cu frământările sale, patria. Poetul este îndeosebi cântărețul țarinilor și al naturii, într-o comuniune directă cu elementele firii, surprinse în varietatea manifestărilor lor mărunte sau grandioase.
Poetul, crescut în decorul rural, devine cântărețul pădurii, al luncilor, mestecenilor sau lacurilor cu sălcii, al zăvoaielor și nopților înstelate cu lună.
Poezia iubirii străbate lirica eseniană în risipiri nostalgice sau izbucniri năvalnice în poeme ca: „Ana Sneghina” sau „Moscova Cârciumăreasă”, spovedanie tulburătoare a dragostei neîmplinite și meditație pe tema condiției omului modern, cu trimiteri spre Villon, Baudelaire sau Rimbaud.
Prof. Ion Podosu
NU ÎNJURAŢI!…
Nu înjurați! E zadarnic totul!
Negustor de cuvinte nu sunt –
Tot mai greu îmi atârnă pe umeri
Capul de aur lăsat în pământ.
Nu iubesc nici orașul nici satul –
Cum le-am trăit, singur nu pot pricepe.
Părăsesc tot ce-a fost, îmi las barbă
Şi mă duc vagabond prin stepe.
Voi uita de cărți, de poeme,
Cu traista-n spate voi umbla hai-hui –
Căci bețivului celui pierdut în cîmpie
Vântul îi cântă mai mult ca oricui.
Voi puți a ridiche și ceapă –
Şi voi face pe prostul într-una
Şi cu zgomot îmi voi sufla nasul
Tulburând pacea serii și luna.
Nu mai vreau nici succese, nici slavă,
Vreau doar vântul să-1 pot asculta –
Fără asemenea doruri ciudate
N-are rost pe pămînt nici viața mea.
STEPA-NZĂPEZITĂ…
Stepă-nzăpezită, lună albă, stele –
Ţara se-nfășoară în lințolii grele.
Plâng mesteceni palizi prin păduri mereu.
Cine-i mortul? Oare n-am murit chiar eu?
Reproduse după „Panorama poeziei universale contemporane”
de A. E. Baconsky, Ed. Albatros, 1972
