Publicat de WebmasterLSDV în: 2009-03-31

Cu toate că boala a schimbat-o pe Berenice, mie tot frumoasă îmi părea. Dinții ei erau ciudați. Au devenit cu timpul lucrul în care îmi găseam plăcerea.

După un timp ne-am căsătorit. Am fost fericiți, dar, din pricina bolii mele, de multe ori i-am făcut rău. Cu toate că era slăbită din pricina bolii sale, în neștire, o mai loveam sau o mai jigneam, spunându-i vorbe care dor.

ÃŽntr-o zi de vară a venit o furtună. Tunetele și fulgerele îmi provocau o bună dispoziție. Am început să dau din mâini și din picioare pe ritmul lor. La o bubuitură însă, din pricina nebuniei mele, am lovit-o pe Berenice. Ea striga, însă în nebunia mea, care m-a dus până la împietrirea inimii, am înțeles că nu strigă de durere, ci de plăcere. Astfel că am continuat să o lovesc. Trupul ei slăbit și ofilit de boală a fost zdrobit. Nu mi-am dat seama de ceea ce am făcut până nu a trecut furtuna.

După trecerea furtunii am avut din nou câteva momente de luciditate. Am încremenit văzînd-o pe Berenice în starea în care era. Am simțit în mine o revoltă de nedescris; o revoltă împotriva existenței și încercam să găsesc vinovatul.

ÃŽn noaptea următoare am visat tot ce făcusem și astfel am aflat că eu sunt făptașul. Nu am mai rezistat din cauza conștiinței care mă ardea necontenit și m-am sinucis. Totuși, nu puteam să merg în lumea de dincolo singur. Voiam să o am cu mine și pe Berenice, așa că am luat cu mine ceea ce am văzut la ea ca fiind cel mai frumos. Am luat cu mine dinții ei.